M-am gandit sa revin in spatiul blogosferic dupa mai bine de doi ani si jumatate de vegetare. M-am tot gandit daca merita sa scriu. Raspunsul a venit foarte repede: da. Sunt atat de multe nebunii care se petrec in acest colt de harta incat merita mentionate si eventual sanctionate.
De aceea m-am gandit sa redeschid seria de postari cu un subiect nou si de actualitate cred eu: Pastele Blajinilor.
Inca din cele mai vechi timpuri aceasta sarbatoare precrestina marcheaza un moment de aducere aminte a celor trecuti intr-un plan superior al existentei (a se citi o lume mai buna, nu ca s-au mutat la vila, n.r.). Nimic iesit din comun pana aici. "Dar cand am vazut... Am zis si eu: sa te fereasca bunul Dumnezeu de imaginatia poporului!" daca ar fi sa rastalmacesc spusele conului Leonida fata de Reactiune.
Ce sa vaz domnule? Zapand la sfarsitul saptamanii trecute, m-am focusat pe o stire de la un canal de televiziune oarecare unde se prezenta o pomana in cimitir cu ocazia acestei sarbatori intitulate Pastele Blajinilor, unde rudele indoliate au adus gratarul in "padurea de marmura" si au inceput sa intoarca micii pe toate partile spre deliciul gurilor casca. Stau totusi sa ma gandesc daca sintagma "intr-un loc luminat, un loc cu verdeata" ar trebui sa cuprinda si micii si berea, elemente intrinseci ale odihnei vesnice. Fumul se ridica pana la ceruri si tot ce mai lipsea era doar o muzica de foarte proasta calitate. Am ramas stupefiat...
M-a apucat o frica teribila si m-am gandit la o varianta de testament, prin care sa las cu limba de moarte urmasilor sa ma ingroape intr-un sicriu antifonat, pentru ca estimez ca peste 50 de ani cand voi evolua spre o alta dimensiune se vor da concerte in cinstea celor plecati dintre noi. Nu ca as avea ceva impotriva muzicii, dar as vrea sa imi fac somnul vesnic de frumusete.
